Tancuri israeliene traversează Canalul Suez (Foto: Arhiva Forțelor de Apărare ale Israelului)

Acest articol este partea a doua a unei serii care evidențiază momente semnificative ale războiului fatidic din 1973

La începutul anului 1973, a fost dificil pentru Occident și Israel să-l creadă pe cuvânt pe președintele egiptean Anwar Sadat atunci când acesta a proferat amenințările sale, promițând că 1971 va fi anul în care Egiptul își va recâștiga onoarea prin cucerirea Sinaiului cu forța.

În prima parte a acestei serii, vedem că Israelul a sărbătorit o altă Zi a Independenței în 1973 cu o paradă necontestată, iar proclamația îndrăzneață a lui Sadat nu a fost urmată de nici o demonstrație de acțiune decisivă din partea armatei egiptene. De asemenea, Sadat apelase la administrația Nixon în 1971, cu promisiunea de a redeschide Canalul Suez în schimbul asigurărilor că Forțele de Apărare ale Israelului vor renunța la controlul asupra malului estic al canalului. 

Deși Sadat a rostit cuvinte de pace, acțiunile sale de la începutul anului 1972 s-au dovedit a fi mai mult belicoase decât prietenoase. În urma a două călătorii separate la Moscova, unde a cerut sprijin militar suplimentar din partea Uniunii Sovietice, Sadat a declarat în cele din urmă că singura modalitate de a face față Israelului era prin măsuri agresive.

În luna mai, președintele american de atunci, Richard Nixon, a mers la Moscova pentru a participa la o reuniune la nivel înalt cu liderii sovietici, unde toți au convenit asupra importanței continue a menținerii detensionării. 

În timpul summit-ului, președintele Nixon și liderul sovietic Leonid Brejnev au semnat Tratatul de Limitare a Armelor Strategice (TLAS). Ambele națiuni au evitat în mod intenționat discuțiile despre Orientul Mijlociu, însă Sadat pare să fi interpretat acordul Nixon-Brezhnev privind relaxarea militară în regiune ca o aprobare a puterii militare a Israelului. 

La jumătatea lunii iulie 1972, președintele egiptean a șocat liderii mondiali când a cerut ca sovieticii să își retragă forțele și consilierii militari din națiunea sa. Reacția inițială din partea Occidentului și a Israelului a fost de ușurare. Dar acest sentiment i-a împiedicat pe cei mai mulți să înțeleagă adevărata motivație a lui Sadat, efortul său de a semăna semințele rătăcirii. 

Trei luni mai târziu, motivat de nevoia disperată de arme a Egiptului, președintele sirian de atunci, Hafez al-Assad, a mers la Moscova în octombrie pentru a servi drept mediator între Sadat și conducerea sovietică. În schimbul folosirii porturilor egiptene, sovieticii au fost bucuroși să reia trimiterea de arme și consilieri către națiunea mediteraneeană. 

Uniunea Sovietică, ca răspuns la negocierile americane pentru vânzarea de arme către Arabia Saudită la începutul anului 1973, a început să exporte echipamente militare avansate către națiuni arabe limitate.

Sadat, obsedat de asigurarea unei strategii pentru a învinge puterea aeriană a Israelului, i-a implorat pe sovietici să echipeze și să instruiască armata egipteană cu MiG23. Din punct de vedere logistic, o astfel de cerere nu putea fi îndeplinită până în 1975. În schimb, sovieticii au înaintat armatei egiptene transporturi de rachete sol-sol SCUD de sprijin pe câmpul de luptă. Rachetele SCUD, capabile să transporte un focos exploziv sau nuclear, aveau o rază de acțiune de 180 de mile, oferind Egiptului mijloacele de a lovi orașele populate ale Israelului. 

În martie 1973, în aceeași lună în care armata egipteană a fost dotată cu sisteme de arme sovietice sofisticate și catastrofale, consilierul egiptean pentru securitate națională Hafez Ismail a fost trimis la Washington. Acolo, Ismail a încercat să îl convingă pe Dr. Henry Kissinger, care era pe atunci consilier pentru securitate națională al președintelui Nixon, să ajute la negocierile cu Israelul privind așezările din Sinai.  Deși Nixon era deschis la astfel de negocieri, se aștepta ca Egiptul să ofere mai multe compromisuri. 

Președintele Sadat a calificat misiunea lui Ismail drept un eșec. Ca urmare, în timpul unui interviu acordat în aprilie, președintele a declarat cu îndrăzneală că națiunea sa se mobiliza pentru război.

Sadat a preluat funcția de prim-ministru al Egiptului pentru a se pregăti de lupta cu Israelul. Liderul egiptean a criticat în mod deschis diplomația eșuată a Occidentului și a declarat că un conflict era inevitabil.

În ciuda apelului clar al președintelui la ostilități, pe tot parcursul verii anului 1973, atât serviciile de informații israeliene, cât și cele americane nu au recunoscut nici o amenințare. În schimb, zvonurile de război ale Egiptului au fost catalogate drept o altă demonstrație de "brinksmanship" (arta sau practica de a urmări o politică periculoasă până la limitele siguranței înainte de a se opri, în special în politică) a lui Sadat, adică doar o altă demonstrație a națiunii arabe care se apropia de pragul războiului. 

În cadrul celui de-al doilea summit Nixon-Breznev din iulie 1973, desfășurat la Washington, cele două puteri mondiale au pus din nou la punct detaliile unui al doilea acord TLAS, mai permanent.

Nixon a încercat, de asemenea, să obțină statutul de Națiune Cea Mai Favorizată (NCMF) pentru Uniunea Sovietică; cu toate acestea, promisiunile sovietice de destindere au intrat în conflict grav cu mișcarea sa simultană de a militariza atât armata egipteană, cât și cea siriană.