FOTO: Arheologi urmărind re-ridicarea reperelor romane de-a lungul drumului (Foto: Michael Eisenberg)

Un drum roman antic care traversează sudul Înălțimilor Golan din Israel a fost analizat recent de arheologii israelieni și europeni. Drumul se presupune că a fost construit în a doua jumătate a secolului 2 d.Hr. și abandonat la începutul secolului 4 d.Hr.

Arheologii și oamenii de știință, Dr. Adam Pažout de la Universitatea Aarhus, împreună cu Dr. Michael Eisenberg și Dr. Mechael Osband de la Universitatea din Haifa și Institutul Zinman, au examinat meticulos descoperirea fascinantă într-un studiu cuprinzător recent.

Cu mai puțin de 2.000 de ani în urmă, soldații romani și inginerii calificați au construit o autostradă cu două benzi care traversa întinderea sudică a Înălțimilor Golan, care se întindea de la țărmurile Mării Galileii din Israelul modern până la orașul antic Nawa din Siria. În special, în cazul în care drumul de 39 km (24 mile) a traversat albiile râurilor predispuse la inundații, a fost ridicat pe terasamente, demonstrând ingeniozitatea romanilor în inginerie.

Acest drum este doar o mărturie a vastei rețele de artere pe care inginerii romani au construit-o de-a lungul imperiului lor, inclusiv în Țara Sfântă (numită Iudeea înainte de 132-4 d.Hr. și provincia "Siria Palaestina" după). Mai multe drumuri sunt situate în mod specific în regiunea "Gaulanitis", Înălțimile Golan moderne, cu toate acestea, ceea ce diferențiază acest drum este întrebarea interesantă a scopului și semnificației sale în contextul regional.

Golan, un platou bazaltic încadrat de râul Yarmouk în sud, Marea Galileii și Valea Hula în vest, lanțul muntos Anti-Liban cu Muntele Hermon în nord și valea râului Wadi Raqqad în est, ocupă o porțiune semnificativă din regiunea de frontieră dintre Siria, Liban și Israel moderne. În urma Războiului de Șase Zile din 1967, Israelul a preluat controlul asupra a două treimi din zona deținută anterior de Siria, anexând-o ulterior în 1981.

Din 1967, arheologii israelieni, în colaborare cu cercetători din întreaga lume, au efectuat cercetări geologice, arheologice și de relief extinse pentru a documenta zona. Printre descoperiri se numără enigmaticul monument Rujm el-Hiri și diverse alte situri, inclusiv un număr semnificativ de sate evreiești și sinagogi din perioada romană, dar și bizantină. Unul dintre ele este Um-El-Kanatir, un vechi sat evreiesc bizantin care și-a pierdut numele original. Frumoasa sinagogă veche de 1.500 de ani a fost complet reconstruită folosind metode științifice precise.

Printr-o analiză meticuloasă a calendarului de construcție a drumului, a obiectivelor propuse și a interacțiunii cu așezările de-a lungul traseului său, cercetătorii au obținut informații valoroase despre motivațiile din spatele creării sale. Publicat în revista bianuală a Institutului de Arheologie al Universității din Tel Aviv, rezultatele acestui studiu aruncă lumină asupra interacțiunii complexe dintre infrastructura romană și dinamica regională.

Fundalul istoric pe care a apărut acest drum datează de la cuceririle lui Alexandru cel Mare în 332 î.Hr. și începutul prezenței și influenței elenistice în zonă, urmată de o succesiune de conducători elenistici și imperii care se luptau pentru controlul asupra regiunii. Când Roma și-a început implicarea în zonă, dinastia evreiască hasmoneană a asistat la o serie tumultoasă de lupte pentru putere, culminând cu intervenția romană din 63 î.Hr. sub Pompei cel Mare, care a marcat debutul hegemoniei romane.

De la cucerirea lui Pompei, puterea evreiască hasmoneană a slăbit considerabil, redând libertatea orașelor grecești "poleis" și, în general, schimbând enorm zona. Irod cel Mare, un rege vasal Romei, a început să construiască infrastructură conform standardelor romane. Prefecții și procuratorii romani care l-au înlocuit și, după cele două revolte evreiești din 70 d.Hr. și 132-134 d.Hr., armata romană, au construit multe drumuri romane, apeducte și infrastructură cunoscute astăzi în Țara Sfântă.

Într-adevăr, dezvoltarea unei vaste rețele de drumuri a fost parte integrantă a guvernării romane, facilitând comunicarea, comerțul și manevrele militare în întregul imperiu. Traseul recent descoperit în sudul Înălțimilor Golan exemplifică priceperea ingineriei romane și a fost împodobit cu turnuri de veghe poziționate strategic la intervale de aproximativ fiecare milă romană, alături de repere inscripționate cu date și domnii imperiale.

Împărțit în două secțiuni distincte, drumul prezintă o imagine nuanțată a tehnicilor de construcție romane și a variațiilor temporale în dezvoltarea sa. Săpăturile din siturile cheie de-a lungul traseului, cum ar fi turnul de veghe de la el-Qusaybe, au scos la iveală o comoară de artefacte, oferind indicii valoroase despre utilizarea drumului și eventuala abandonare.

Ceea ce reiese din această analiză multifațetată este un portret al planificării strategice romane și al previziunii administrative. În timp ce drumul aparent nu se intersecta direct cu așezările evreiești locale, semnificația sa transcende o dinamică specifică între evrei și romani în acea perioadă.

Lipsa de legătură a drumului cu marile sate sau orașe evreiești din sudul Înălțimilor Golan evidențiază tensiunea dintre administrația romană și evreii locali. Acest lucru sugerează că drumul a fost probabil folosit în scopuri militare, mai degrabă decât comerciale. Relațiile fuseseră deja tensionate din cauza a două revolte evreiești majore, care au provocat distrugeri semnificative. Tensiunile s-au intensificat și mai mult în timpul erei bizantine, odată cu persecuția bizantină creștină a comunității evreiești.

În timpul perioadelor romane târzii și bizantine timpurii, principala comunitate evreiască din Țara Sfântă a fost localizată în estul Galileii și în Înălțimile Golan.

În lucrare, autorii au scris: "Implicarea directă a armatei romane în poliție și supraveghere în interiorul provinciei sugerează preocupări serioase de securitate, resimțite într-o zonă predominant evreiască (Gaulanitis) chiar și la câteva generații după provincializarea regiunii".

Construcția drumului, probabil inițiată în anii '60 ai secolului 2 d.Hr., vorbește despre viziunea pe termen lung a Romei pentru regiune, cuprinzând nu numai logistica militară, ci și eforturile de alocare a terenurilor și de colonizare între un teritoriu predominant evreiesc. Împărțirea terenurilor de-a lungul drumului în câmpuri dreptunghiulare subliniază și mai mult abordarea meticuloasă a Romei în ceea ce privește guvernanța teritorială și gestionarea resurselor.

Mai mult, eventuala abandonare a drumului la începutul secolului al 4-lea d.Hr. coincide cu schimbări mai largi în organizarea militară a Imperiului Roman și în peisajul geopolitic. Pe măsură ce conflictele interne și presiunile externe au crescut, nevoia de infrastructură militară extinsă a scăzut, ducând la dezafectarea turnurilor de veghe și la uzura morală treptată a rețelei rutiere.

Acest studiu se ocupă de interacțiunea complexă dintre singurul centru urban al vecinătății, Hippos-Sussita, armata romană și hinterlandul evreiesc, aruncând o nouă lumină asupra dinamicii administrației provinciale romane.

Pe măsură ce săpăturile continuă și noi descoperiri ies la lumină, înțelegerea noastră despre Israelul antic continuă să evolueze, oferind perspective noi asupra moștenirii durabile a civilizației romane în sudul Înălțimilor Golan și dincolo de acestea, în Țara Sfântă și bazinul mediteraneean.

Acest material a fost publicat inițial pe 6 iunie 2024 în site-ul All Israel News (de unde a fost preluat). Tradus și folosit cu permisiunea în scris din partea allisrael.com.