FOTO: Reuniunea Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite privind votarea Rezoluției 242, pe 22 noiembrie 1967 (Foto: Wikimedia Commons)

56 de ani mai târziu și pacea durabilă încă nu s-a realizat

Când a fost adoptată inițial de Organizația Națiunilor Unite, Rezoluția 242 a fost elaborată pentru a aduce o pace durabilă între Israel și vecinii săi arabi. Timp de peste 56 de ani, rezoluția a servit drept justificare legală pentru definirea granițelor teritoriale ale Israelului. În mod controversat, condițiile rezoluției de astăzi nu au fost încă onorate pe deplin.

La 15 mai 1967, Israelul a sărbătorit cea de-a 19-a aniversare a independenței. Deși o paradă militară a avut loc la Ierusalim, aceasta nu a inclus armament greu pentru a se conforma termenilor Acordului de Armistițiu Israel-Iordania.

În aceeași zi, o telegramă trimisă de Ambasada americană din Israel către Departamentul de Stat al SUA a subliniat îngrijorările legate de creșterea numărului de trupe egiptene care se acumulează în regiunea Canalului Suez. Cu doar câteva zile mai devreme, președintele egiptean de atunci, Abdel Nasser, a respins trupele ONU de menținere a păcii staționate în deșertul Sinai.

Alte acțiuni flagrante au fost întreprinse atunci când Egiptul a remilitarizat Sharm el-Sheik și, ulterior, a închis Strâmtoarea Tiran pentru mărfurile și transportul maritim israelian. Timp de 10 ani, guvernul israelian a arătat foarte clar că Israelul va considera o astfel de acțiune ca o declarație de război. Câteva zile mai târziu, Israelul se apăra împotriva Egiptului, Iordaniei și Siriei.

În timpul Războiului de Șase Zile dintre 5-10 iunie 1967, Forțele de Apărare Israeliene au reușit să obțină o victorie decisivă. Câștigurile teritoriale ale războiului au oferit națiunii tinere o extindere a graniței sale defensive, nu diferită de victoria de care s-a bucurat în campania din Sinai din 1956.

Cu toate acestea, greșelile negocierilor de după conflictul din 1956 nu se vor repeta în 1967. În ultimul conflict, termenii de pace ai acordului au fost ignorați de dușmanii săi arabi. De data aceasta, guvernul israelian nu și-a retras de bunăvoie granițele în schimbul unei păci promise.

În schimb, la sfârșitul verii și toamna anului 1967, atât Israelul, cât și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite au căutat să valorifice oportunitatea de a lua măsuri pentru asigurarea unui tratat de pace durabil. Termenii acestui tratat ar necesita mai întâi o recunoaștere oficială a statului Israel, codificată în Rezoluția 242. Dezbaterea și propunerile de încetare a focului s-au dovedit a fi diferite de orice alte rezoluții anterioare ale Consiliului de Securitate al ONU privind războaiele israeliano-arabe.

Una dintre cele mai notabile diferențe ale Rezoluției 242 a fost excluderea retragerii trupelor pe pozițiile menținute înainte de război. Această omisiune a fost deliberată. Aceasta a reflectat sentimentul majoritar în rândul membrilor Consiliului de Securitate al ONU (CSONU), care au fost înfuriați de acțiunile belicoase ale Egiptului care au dus la război.

Toți membrii Consiliului de Securitate al ONU au convenit asupra obiectivului de a stabili o pace justă și durabilă pentru viitorul apropiat. Trebuia să faciliteze securitatea Israelului și a statelor arabe vecine. Pentru ca acest lucru să se întâmple, acordul de pace propriu-zis trebuia negociat de părțile implicate.

Primele proiecte ale Rezoluției 242 au dat startul a două luni de dezbateri și negocieri. O propunere timpurie a Uniunii Sovietice a condamnat Israelul ca agresor, dar a fost rapid învinsă într-un vot de 15-6, deoarece majoritatea Consiliului de Securitate al ONU a considerat acțiunile Israelului în conflict ca fiind de natură defensivă. Acest lucru a confirmat poziția că era dreptul Israelului să ocupe și să dețină teritoriul necesar pentru autoapărare. Formularea din proiectul final propus reflecta acest sprijin pentru retragerea forțelor numai dacă termenii Rezoluției 242 erau pe deplin respectați.

Consiliul de Securitate a fost de acord că rezoluția cerea respectarea și recunoașterea suveranității fiecărui stat din zonă. Această includere a unei astfel de prevederi de bază s-a datorat faptului că, timp de aproape 20 de ani, vecinii arabi ai Israelului au refuzat să recunoască existența națiunii evreiești.

Consiliul de Securitate al ONU a înțeles, la fel ca și conducerea israeliană, că, înainte de a putea exista o încercare reală de a asigura un acord de pace durabil, era esențial să se solicite acestor țări să recunoască atât suveranitatea Israelului, cât și dreptul său la independență.

La 22 noiembrie 1967, votul pentru Rezoluția 242 a ONU a fost unanim în sprijinul adoptării sale. Rezoluția a permis Israelului să mențină un perimetru defensiv larg timp de peste cinci decenii, esențial pentru protejarea cetățenilor săi până la încheierea unui acord de pace durabil.