• Home
  • Blog
  • Reflecție asupra Războiului de Yom Kippur: IDF întoarce valul războiului pentru a-și asigura victoria

Publicat de Laurentiu Nica

ianuarie 29, 2024

FOTO: O scenă din timpul Războiului de Yom Kippur din 1973, fotografiată de Nathan Fendrich. (Imagine realizată de Biblioteca Națională a Israelului)

În timp ce Războiul Săbiilor de Fier din Gaza continuă, ne întoarcem, din nou, la Războiul de Yom Kippur în ultima parte a seriei noastre de patru episoade. #istorie #războiIsrael

Click to Post

În ziua de Yom Kippur din 1973, inamicii Israelului au lansat un atac surpriză peste două granițe ale tinerei națiuni. Până atunci, în doar scurta sa istorie de 25 de ani, Israelul fusese deja forțat să lupte în defensivă și să câștige războaie critice de supraviețuire. În zilele care au urmat reconstituirii statului Israel, națiunea a fost forțată să intre în război împotriva a cinci armate arabe invadatoare. Victoria a fost asigurată de forța militară convențională nou înființată a Israelului. În anii următori, conflicte suplimentare, inclusiv campania din Sinai din 1956 și Războiul de Șase Zile din 1967, au continuat să testeze și să perfecționeze Forțele de Apărare ale Israelului, modelându-le într-o armată puternică.

În doar un sfert de secol, IDF și-a cultivat o reputație impresionantă bazată pe metode de război puternice și inovatoare. Bărbații și femeile din IDF au demonstrat că au reușit să valorifice eficient o determinare nu doar pentru propria supraviețuire, ci și pentru existența continuă a statului Israel. În mod constant, ei nu au avut de ales decât să lupte în fiecare conflict cu curaj, încredere și voința pură de a învinge.

Aceste sentimente au făcut ca primele zile ale Războiului de Yom Kippur să fie cu atât mai dureroase și mai șocante - să suferim pierderi atât de mari de vieți omenești și teritoriu israelian în fața armatelor egipteană și siriană. Pentru arabi, succesul ofensivei lor inițiale s-a dovedit a fi o realizare remarcabilă. Generalul Chaim Herzog, pe atunci membru al IDF, care mai târziu a devenit președintele Israelului, a observat odată că înșelăciunea Egiptului și a Siriei "trebuie să fie marcată ca fiind unul dintre cele mai remarcabile planuri de înșelăciune puse la cale în cursul istoriei militare".

Atât serviciile secrete americane, cât și cele israeliene au subliniat improbabilitatea ca Egiptul sau Siria să organizeze un război pe care să nu-l poată duce până la capăt. Anii de planificare și de aplicare a lecțiilor învățate din războiul din 1967 păreau să fi pregătit armata egipteană pentru traversarea Canalului Suez și intrarea pe teritoriul israelian. Cu toate acestea, deoarece obiectivele războiului lor erau mult mai mult politice decât militare, acest lucru va contribui în cele din urmă la înfrângerea lor.

După prima zi de lupte, armata siriană a cerut cu insistență o încetare rapidă a focului pentru a revendica posesia Înălțimilor Golan. În sud, chiar dacă armata egipteană a eliberat Canalul Suez, s-a oprit după doar trei kilometri și nu a revendicat un teritoriu semnificativ. Această tactică a permis forțelor să rămână sub protecția bateriilor lor de rachete de apărare aeriană plasate strategic de-a lungul malului vestic al canalului. Ca urmare, președintele egiptean Anwar Sadat a refuzat să accepte orice discuții de încetare a focului până când armata sa nu va obține cuceriri teritoriale mai mari în Sinai.

În zilele imediat următoare izbucnirii războiului, Israelul a fost incapabil să ducă un contraatac în Sinai. Acest lucru s-a datorat în mare măsură deciziei anterioare de a nu mobiliza trupele de rezervă la începutul sărbătorii de Yom Kippur. Fortificațiile israeliene de-a lungul Suezului au fost păzite de un număr limitat de trupe în doar 16 fortificații întinse la o distanță de 11-13 km una de alta de-a lungul canalului de 177 km. Cu mai puțin de 500 de soldați israelieni care țineau linia, aceștia au fost rapid copleșiți de cei peste 100.000 de soldați egipteni care au lansat ofensiva. Cu toate acestea, în aceste momente șocante ale începutului războiului, nicio poziție israeliană nu a fost abandonată până când trupele nu au primit ordin să facă acest lucru.

Pe 6 și 7 octombrie, Israelul a suferit pierderi grele atât de trupe militare, cât și de echipament, în mare parte ca urmare a rapoartelor și imaginilor neclare ale situațiilor de pe fronturile de sud și de nord ale războiului. Rapoartele de pe linia frontului au reflectat efectele chinuitoare ale atacului inamicului într-o zi de mare sărbătoare. Postul și rugăciunea fuseseră întrerupte în mod tragic de violență și haos. Dar israelienii uimiți au început rapid să se mobilizeze și să se pregătească pentru luptă.

Până la 9 octombrie 1973, unitățile IDF au început să stabilizeze eficient linia care fusese avansată de forțele egiptene în sud. După acea zi, inamicul a fost incapabil să obțină câștiguri teritoriale suplimentare până la sfârșitul războiului. La 10 octombrie, a început contraatacul israelian. Din cauza barajului de artilerie aproape constant al Egiptului, a fost nevoie de puțin timp pentru ca IDF să inoveze tacticile pentru a reduce efectele catastrofale ale tehnologiei militare sovietice avansate.

Deși schimbarea de ritm a fost inițial lentă, odată ce rezervele israeliene au început să sosească în teatrul de operații, IDF s-a bucurat de o creștere a ritmului războiului. Desfășurarea luptei într-un ritm mai rapid a fost o tactică mai familiară pentru forțele israeliene. O astfel de viteză a fost, de asemenea, esențială pentru a limita încercarea armatei egiptene de a înainta spre trecătorile Mitla și Gidi. Era, de asemenea, esențial pentru ca IDF să evite să se încurce într-un conflict static, pe termen lung, care ar fi secătuit resursele și forța de muncă.

În nord, viteza cu care armata siriană obținuse victoria în Înălțimile Golan a fost uluitoare. Locul celei mai mari bătălii care a avut loc în nord, și unde Israelul a oprit invazia siriană, este amintit ca fiind Valea Lacrimilor. Depășite numeric cu 7:1, în prima zi de luptă, brigăzile de tancuri ale IDF au suferit pierderi devastatoare. Bătăliile au fost purtate pe bucăți, deoarece unitățile au căutat orice mijloace necesare pentru a rezista pe linia frontului. Deși în primele zile ale războiului peste 1.400 de tancuri siriene au trecut linia purpurie în Israel, până la 10 octombrie, nici un tanc sirian nu mai era în stare de funcționare la vest de granița israeliano-siriană. În plus, pe măsură ce sirienii s-au grăbit să se retragă, au lăsat în urmă aproape 900 de tancuri, inclusiv T-62 sovietice avansate, și mii de tunuri, arme și vehicule sovietice moderne.

Cu Înălțimile Golan securizate, IDF a putut lua în considerare împingerea armatei siriene la nord, spre Damasc și, de asemenea, să își concentreze atenția asupra înfrângerii armatei egiptene în sud.

Condițiile din 12 octombrie au justificat ca liderii israelieni să dezbată meritele traversării Canalului Suez. În loc să grăbească acțiunea, s-a decis să se amâne traversarea până când IDF va duce o bătălie blindată în deșert. Pe 14 octombrie, forțele blindate egiptene au lansat un atac, care a fost anticipat de forțele israeliene care erau pregătite de luptă, declanșând una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie. Peste 2.000 de tancuri au fost angajate în Bătălia din Sinai, care este considerată un punct de cotitură al războiului. Forțele egiptene nu numai că au fost oprite, dar au pierdut jumătate din forțele lor și au fost întoarse spre Suez.

Similar strategiei din prima zi de atac, forțele egiptene au ales din nou să își răspândească înaintarea pe scară largă pe linia frontului. Această decizie de a-și extinde unitățile, în loc de un atac concentrat, s-a dovedit a fi devastatoare pentru Armata a doua egipteană. Egiptenii nu au avut suficientă infanterie pentru a-și susține atacul. Acest eșec strategic le-a semnalat liderilor israelieni că momentul era potrivit pentru traversarea canalului de către IDF. La 16 octombrie, primele unități ale forțelor israeliene au traversat canalul, la doar 10 zile de la începutul războiului. În decurs de trei zile, consilierii sovietici ai lui Sadat au cerut Egiptului să oprească luptele prin acceptarea unui armistițiu.

Deși discuțiile de încetare a focului au avut nevoie de zile suplimentare pentru a fi finalizate, la 22 octombrie, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția nr. 338. Când încetarea focului nu a ținut, din cauza faptului că Egiptul a continuat să tragă cu lunete asupra forțelor israeliene, o a doua rezoluție pentru încetarea focului a fost adoptată la 24 octombrie.

Numai prin efectuarea unui atac surpriză inamicii Israelului au putut obține un succes inițial în război. Campania lui Sadat de dinaintea războiului, bazată pe precauție și dezinformare, a fost eficientă pe tot parcursul începutului anului 1973. Israelul și aliații săi strategici fuseseră convinși că Egiptul nu era pregătit să desfășoare o ofensivă în anii următori.

Ideea de a fi atacat într-o zi mare sfântă era prea înspăimântătoare și incredulă pentru ca planificatorii de război ai Israelului să o prevadă. Întrucât obiectivele de război ale arabilor fuseseră de natură politică, acestea nu puteau fi atinse decât printr-un conflict de lungă durată. Orice avantaj obținut prin ofensiva surpriză inițială a fost rapid pierdut de Egipt și Siria, deoarece IDF și-a dovedit spiritul și tăria de caracter prin menținerea tenace a liniilor de front bombate până la întărirea cu unități și trupe de rezervă.

În ciuda șocului inițial al primelor momente ale Războiului de Yom Kippur, Israelul s-a mobilizat rapid. Forța remarcabilă și curajul remarcabil al cetățenilor săi războinici, care au efectuat de bunăvoie operațiuni riscante pentru a sfida șansele, au permis Israelului victorii militare miraculoase și semnificative în Înălțimile Golan și în Peninsula Sinai la sfârșitul lunii octombrie 1973.

Tenacitatea comandamentului de sud și de nord al Israelului rămâne o realizare remarcabilă și miraculoasă în tânăra istorie a națiunii.

Pentru a citi partea 1, care detaliază evenimentele care au condus la Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973, partea 2,referitoare la vara dinaintea războiului, și partea 3, care rezumă atacul surpriză și prima zi a războiului de acum aproximativ 50 de ani.

Tara K. Simpson - All Israel News

Acest material a fost scris de Tara K. Simpson (foto alăturat) pe 28 ianuarie 2024 în site-ul All Israel News (de unde a fost preluat) - Tara Simpson a fost educatoare timp de peste douăzeci de ani, după ce s-a întors la școală pentru a obține un masterat în istorie militară la Universitatea Norwich. Ulterior ea a început să lucreze ca scriitoare independentă atât pentru ziarul Stars and Stripes, cât și pentru publicațiile de referință ABC-CLIO. Inspirată de serviciul bunicilor săi în cel de-al Doilea Război Mondial și nu numai, Tara s-a specializat în cercetarea și scrierea istoriei militare de la începutul secolului al XX-lea de peste un deceniu. În prezent, este doctorandă la Liberty University, cercetările pentru disertație concentrându-se asupra istoriei militare timpurii și moderne a Israelului. Acest articol a fost tradus și folosit cu aprobarea în scris din partea allisrael.com.

Loading

Distribuie:

Despre autor

Laurentiu Nica

Este autor, blogger, agent de turism și se ocupă cu tot ce ține de partea de prezentare și oferte pe care le găsiți pe site-ul Oxentia Tourism.

V-ar putea interesa și aceste postări...

Podcast ”Călător în Țara Sfântă” :: Episodul 96 – Deșertul Iudeii – Sodoma și Gomora
Podcast ”Călător în Țara Sfântă” :: Episodul 95 – Ein Ghedi
Podcast ”Călător în Țara Sfântă” :: Episodul 94 – Spre Marea Moartă, mâncarea kosher și Kibutz
{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}
Bilete de avion, cazări, transferuri și multe altele - toate într-un singur site!